Sărbătoarea Sfintei Familii

În calendarul romano-catolic, în prima duminică după  Crăciun  este sărbătoarea Sfintei Familii: Isus, Maria și Iosif.  Cu ocazia acestei sărbători  Biserica, Sfânta Scriptură ne îndeamnă la recunoștință față de părinți, la grija față de familie, la imitarea exemplului pe care Sfânta Familie din Nazaret ni l-a lăsat. 
De aceea, să ne străduim ca  familiile noastre să fie mici oaze de iubire, pace, căldură și frumusețe. 

Exemplul Nazaretului
”Naza­retul, Sfânta Familie: Isus, Maria și Iosif  să ne amintească ce este familia, ce este comuni­unea iubirii, frumuseţea ei austeră şi simplă, caracterul ei sacru şi inviolabil; să ne arate cât este de plăcută educaţia în familie, educaţie pe care nimic nu o poate înlo­cui; să ne înveţe funcţia ei naturală în ordinea socială.

Familia din Nazaret ne învață tăcerea. O, dacă ar renaş­te în noi stima faţă de tăcere, această condiţie admirabilă şi indispensabilă a spiritului, în noi care suntem asurziţi de atâta gălăgie, strigăte şi zgomote în viaţa atât de agitată şi tumultuoasă a timpului nostru! O, tăcere din Nazaret, învaţă-ne să fim fermi în gându­rile bune, înclinaţi spre viaţa interioară, pregătiţi să auzim inspiraţiile secrete ale lui Dumnezeu şi îndemnurile adevăraţilor maeştri. Învaţă-ne cât de impor­tante şi nece­sare sunt munca de pregătire, studiul, meditaţia, ordinea vieţii interioare şi personale, rugă­ciunea, pe care numai Dumnezeu o vede în ascuns.”  (din Discursurile lui Paul al VI-lea, papă,  Nazaret, 5 ianuarie 1964)

Curriculum centrat pe copil

          

"Educaţia nu este pregătirea pentru viaţă,  educaţia este viaţa însăşi"    

     John Dewey este unul dintre primii teoreticieni şi practicieni care a contribuit la analiza corespunzătoare a conceptului de curriculum.  Lucrarea sa, Copilul şi curriculumul (1902) atrage atenţia asupra erorilor care apar în interpretarea termenului ca reprezentând două entităţi diferite: una a disciplinelor şi subiectelor studiate în şcoală şi cealaltă a experienţei de învăţare a copilului, organizată de şcoală. 
 În anul 1902, în lucrarea sa "Copilul si curriculum-ul", John Dewey avansa ideea curriculumu-lui centrat pe copil, care să îi permită acestuia să utilizeze în activitatea cotidiană ceea ce a învăţat la şcoală şi în activităţile din şcoala, experienţa de zi cu zi. Dewey propunea ca sfera conceptului de curriculum să cuprindă nu numai informaţiile, ci şi demersurile didactice de asimilare a acestora. În viziunea sa, copilul și curriculum-ul constituiau două limite care defineau un singur proces; pe de o parte copilul, pe de altă parte faptele şi adevărurile studiilor, defineau, în concepţia sa, instrucţia.

Dintre contribuţiile lui Dewey în domeniul curriculumu-lui amintesc:

- extensia conţinutului social al programelor;

- introducerea în planurile educaţionale a unor noi obiecte de învăţământ şi activităţi didactice în vederea apropierii şcolii de viaţa socială şi de nevoile copilului;

- excluderea din planurile educaţionale a obiectelor de învăţământ care nu asigurau apropierea şcolii de viaţa sociala şi de nevoile copilului;

- creşterea numărului disciplinelor de studiu la alegere.

John Dewey susţine importanţa experienţei ca o componentă esenţială în dezvoltarea copilului. Curriculumul este promovat la nivelul unităţii dintre abordarea psihologică şi socială a educaţiei, între iniţiativa profesorului şi acţiunea elevului („learning by doing”).

John Dewey urmăreşte formarea unui spirit activ al copilului, al elevului în actul educaţiei şi al învăţării. Copilul/elevul activ - în viziunea psihologică a lui Dewey - este cel capabil „să acţioneze în loc de a asculta, să-şi facă propriile experienţe, în loc de a admite fără spirit critic informaţia .”

Ca psiholog al educaţiei, contribuţia lui John Dewey este importantă prin „orientarea activităţii educaţionale spre un scop practic, susţinut de obiective care anticipează resursele tehnologice ale paradigmei curriculumului, realizarea de proiecte personale, rezolvarea de probleme şi situaţii  problemă prin documentare, vizite, anchete, lecturi, organizarea de lucrări practice”

Rolul profesorului este acela de a corela disciplinele şi temele de studiu cu experienţa de învăţare a elevului organizată în şcoală, prin „cunoaşterea experienţei de învăţare, dependentă de mediul social”. Pregătirea profesorului pentru cunoaşterea şi valorificarea înclinaţiilor naturale ale copilului devine astfel determinantă pentru creşterea calităţii curriculumului şcolar.  Paradigma curriculumului valorifică legătura dintre abordarea psihologică a educaţiei (cu accent pe experienţa celui educat) şi abordarea socială a acesteia (educaţia pentru şi prin democraţie ca valoare socială). Educaţia este definită astfel ca reconstrucţie continuă a experienţei în vederea realizării pozitive a scopului intrinsec (cu valoare de funcţie generală) – creşterea/dezvoltarea personalităţii celui educat.

Educaţia de calitate înseamnă o acţiune eficientă bazată pe experienţa actorilor educaţiei, având la bază o teorie pedagogică şi psihologică bine fundamentată.

În viziunea lui J. Dewey curriculum este centrat pe copil astfel încât acesta “devine soarele în jurul căruia gravitează dispozitivele pedagogice; el este centrul în jurul căruia acestea se organizează.”

   Acest eseu argumentativ ”Noi dimensiuni ale raportului copil - curriculum în concepţia autorului J. Dewey” l-am realizat  în primul an de  facultate,  având ca sursă bibliografică lucrarea "Copilul si curriculum-ul", John Dewey. 

„Lecții” pe care le învățăm de la copii

„Atunci când încetăm să mai fim copii, suntem deja morți”  (C. Brâncuşi)

 Pe lângă starea de minunare, inocenţă şi curiozitate, spiritul ludic şi inventiv, fericirea fără motiv, puritatea spiritului şi a minţii, umilinţa, recunoştinţa şi mulţumirea, un copil ne învaţă în primul rând, să iubim şi să ne dăruim complet.  Atunci când primim și privim  copilul ca pe un dar   descoperim că acesta ne oferă mai multe „lecţii” de învățat.

„Lecţia” 1 – A trăi bucuria momentului prezent 

    Copiii au capacitatea de a percepe fiecare zi ca pe un nou început. Ei ne  învaţă în primul rând să ne bucurăm de lucrurile simple; ei sunt mereu entuziaşti,  nu aşteaptă evenimente importante pentru a se bucura din plin. Ei savurează fiecare clipă şi astfel fiecare clipă devine un motiv de încântare. Sunt optimişti şi gustă viaţa din plin. 

 „Lecţia” 2 – A fi plin de curiozitate

     Având o stare de deschidere şi curiozitate permanentă, copiii experimentează totul cu un mare interes. Ei nu cunosc rutina, sunt naturali, neobosiţi, gata s-o ia oricând de la capăt. Această curiozitate ne arată că aproape orice lucru poate fi foarte important şi plin de miez pentru un copil. Această atitudine şi percepţie le conferă nebănuite resurse fizice, mentale şi sufleteşti. Curiozitatea ar trebui să rămână o trăsătură a spiritului nostru, indiferent de vârstă. Platon spunea: „Nu ştiu cum le par a fi celorlalţi, dar în sinea mea, eu mă consider a fi un mic copil, minunându-se clipă de clipă de vastele ţărmuri ale cunoaşterii şi, apoi, mă descopăr cu încântare şi mulţumire ca fiind o mică pietricică strălucitoare de pe acest ţărm”.

„Lecţia”  3 – A iubi jocul şi a te juca iubind

      Un mare înţelept spunea: „Ca să redevină copii, oamenii trebuie să înveţe din nou să se joace.” Copiii sunt foarte rar plictisiţi sau dezinteresaţi, ei trăiesc din plin şi experimentează total surprizele jocului. Copiii ştiu să se bucure de jocul propriu-zis şi nu doar de rezultatul lui; prin joc, ei se încarcă cu energie şi optimism.  Copiii dau deseori dovadă de imaginaţie creatoare şi chiar de intuiţie atunci când se joacă. Aşadar, una din consecinţele stării ludice este bucuria neîntreruptă de a trăi, care ne umple de o energie divină elevată.

 sursa acestui material: http://www.minunemica