Maria Montessori, o viață pentru copii

PEDAGOGIA MONTESSORI   O PROVOCARE  PENTRU  EDUCATOAREA  TRADIȚIONALĂ

      

Maria Montessori, pedagog și medic italian, născută la 31 august 1870, în localitatea Chiaravalle, Italia, a devenit una dintre cele mai cunoscute și admirate personalități din prima jumătate a secolului al XX-lea, aducându-și contribuția în diverse domenii, dar mai ales în Științele educației, unde a creat un nou sistem de  învățământ ce acum îi poartă numele.  

La începutul anilor 1900,  Maria Montessori a elaborat  metoda educațională Montessori, pe baza observațiilor sale științifice asupra comportamentului copiilor.

În concepția pedagogului, Maria Montessori fiecare copil se naște cu un potențial unic ce trebuie valorificat,  copilul este „ființa divina, dar neînțeleasă''.  

Prin pedagogia Montessori se urmăresc promovarea drepturilor copilului, extinderea și intensificarea educației timpurii și educarea părinților, formarea deprinderilor de activitate intelectuală intensă și continuă, de adaptabilitate și de asumare a schimbarilor; creșterea rolului mediului educativ în ansamblul educatiei, în familie și în comunitate, educația pentru libertate, pace, pentru schimbări pozitive asumate responsabil. 

EDUCATOAREA în  pedagogia  MONTESSORI

„Să nu faci niciodată pentru copil 

ceea ce poate face singur"                 

 (Maria Montessori) 

Educatoarea tradițională  „care predă” este înlocuită  de un asnamblu  mai complex, ceea ce înseamnă că, alături de educatoare, există și multe alte obiecte (mijloace de dezvoltare) care colaborează la educarea copilului. Pentru educatoarea montessoriană, ”obiectele” nu sunt un ajutor pentru educatoare, nu sunt ”mijloace didactice”,  cu ajutorul cărora aceasta trebuie să explice,  ci ele, obiectele,  sunt un ajutor pentru copil, care alege  și le însușește, le utilizează după tendințele și nevoile lui proprii, după impulsul interesului.  În felul acesta, obiectele devin „mijloace de dezvoltare”. Obiectele și nu lecția educatoarei constituie factorul principal; și fiindcă cel care utilizează obiectele este copilul, tot el este factorul activ, și nu educatoarea.     

Principala sarcină a educatoarei este aceasta: ea trebuie să  explice utilizarea materialului; să fie acel „factor ce pune pe copil în relație cu elementul care îl face să reacționeze”. 

 „Educatoarea trebuie să facă un îndoit studiu: ea trebuie, pe de o parte, să cunoască bine munca de care răspunde, ca şi, pe de altă parte, funcţia rezervată „materialului”, adică mijloacele de dezvoltare. Pregătirea „teoretică” a unei astfel de educatoare este anevoioasă, pentru că ea trebuie să se „formeze pe sine însăşi”, trebuie să înveţe să observe, să fie calmă, răbdătoare şi modestă, să-şi stăpânească pornirile proprii şi să îndeplinească o sarcină eminamente practică în delicata ei misiune.” 

Pedagogia Montessori în acţiunea educativă ne prezintă trei factori: copilul, mediul educativ şi adultul .

Educatoarea este un adult pregătit, specializat în educaţie şi de aceea responsabilitatea educaţiei îi aparţine şi trebuie să:

Ø       să cunoască copilul şi modurile adecvate de relaţionare;

Ø       să stimuleze relaţiile de respect şi cooperare între copii;

Ø        să cunoască materialul de dezvoltare, specificul, ordinea activităţilor în curriculumul 
oferit copilului; „În funcția sa de îndrumare a copiilor în munca cu materialul, 
educatoarea trebuie să distingă două etape diferite. În prima etapă,  
pune pe copil în contact cu materialul, îl „inițiază” în utilizarea lui (momentul inițierii).
 În a doua  etapă, intervine spre a lămuri copilul care a reușit, prin exercițiile sale 
spontane,  cum să stabiliească diferențele dintre lucuri”. 

Ø        să-l pună pe copil în relație cu matrialul de dezvoltare și, în același timp, cu 
ordinea care domnește în ambianță;  copilul trebuie să învețe că fiecare obiect 
are locul său și, după ce a terminat să lucreze cu el, este obligat să-l ducă la locul lui;

Ø       să supravegheze copii   „Educatoarea  ~veghează~  pentru ca un 
copil care este absorbit de munca lui să nu fie deranjat de nici un coleg.  Această
funcție de „înger păzitor”  este unul dintre cele mai solemne îndatoriri ale  educatoarei”.

Ø        să iniţieze părinţii în cunoaşterea copilului şi a specificului metodei de educaţie.     

Copiii în educația Montessori sunt încurajați să lucreze independent, fiecare în ritmul lui, pe principiul „Ajută-mă să mă descurc singur”.  Educatoarea  montessoriană lucrează individual cu fiecare copil, îl ghidează pornind de la interesul și potențialul său și intervine doar atunci când copilul are nevoie de direcționare.

       Ca  viitoare cadre didactice, consider,  că avem de învățat  și chiar de „împrumutat” multe aspecte pozitive și formative din această pedagogie alternativă, altfel spus,  și la noi  educarea copilului poate face un salt de calitate.  

 Bibliografie

·          Montessori Maria, Descoperirea copilului, București, 1977

http://www.youtube.com/watch?v=w6bUQ-wOQgY

     Linkul de față face trimitere la un filmuleț de 16 minute care prezintă pedagogia Montesori, așa cum este aplicată în grădinițe și școli la noi în România, Timișoara.